Tocmai am pierdut o saptamana de liceu din cauza unei raceli cumplite si ma chinuie groaznic ideea ca ma doare o masea.
O imagine se misca in fata mea si imi striga "Imbratisaza-ma!", dar nu am pe cine, deoarece imi priveam chipul. Secata de orice dorinta de a iubi, de a intelege sau de a accepta am trait ultimele saptamani, in speranta ca voi uita. Nu stiu ce vreau sa uit. Poate viata in sine, faptul ca traiesc?!
Pierd timp si imi pare bine. Nu fac nimic si stiu ca nu conteaza.
Ma feresc de soare cat pot, dar maine sunt obligata sa ies din casa... dupa 6 zile. Haha. Cat de haotic si cat de amuzant.

Este bine cand El este noaptea langa mine sa ma calmeze... este atat de bine... Ma ia in brate si ma saruta pe frunte. Apoi adorm linistita. Sper sa nu ma mai trezesc... intr-o zi...

A trecut si oribil de deprimanta zi de ieri, 14.
In fiecare an sunt singura in ziua asta mizerabila si nu pare sa ii pese cuiva. Nu e tocmai o problema... dar macar de nu ar mai discuta nimeni in jurul meu despre asta...
Nu inteleg... in fiecare an vreau doar liniste. Vreau muzica mea, prieteni, bere si fum. Vreau sa stau cu cei pe care ii iubesc...
Am vrut anul asta sa stau cu prietenii mei... de care nu am auzit de anult trecut. Oh cat de cruzi sunt acesti oameni. Ma aduc in pragul disperarii dupa ce m-au facut sa ii ador, sa ii venerez, sa fiu gata sa imi dau viata pentru ei... Oameni buni... prietenii mei... ati murit. Nu-i nimic. Nu mai aveti sansa sa inviati. Nu pentru mine.
Speram ca totusi El sa imi arate ca mai e cu mine... dar se pare ca m-a refuzat seara trecuta. Sau poate gresesc. Poate eu nu mai stiu sa il primesc.
Lasa-ma in pace, tu om bun, invata-ma si nu incerca sa ma intorci de la drumul meu. Mi-am ales moartea. Lasa macar asta sa aiba putina dulceata in ea...

De ceva timp am iar dorinta de a face rau, de a dezgusta lumea, de a distruge fericirea, de a ramane singura in intuneric.
Nu vreau sa vad, sa aud, sa inteleg. Nu ma intereseaza realitatea celorlalti. Nu ma intereeaza sfaturile si parerile. Ma descurc. Pot sa urasc si fara ajutor.
Mi-e scarba de vocile oamenilor, de discutiile neimportante, de ideile marete si de ochii lor fara lacrimi.
Nu stiu cum poate un om care nu a suferit, care nu a plans, care nu a trecut prin ce trec sa indrazneasca sa imi dea sfaturi sau sa ma compatimeasca. De unde vine curajul asta nesabuit? Pentru ei este de fapt grija fata de mine. Ha ha. Ce gluma.
Vrei sa ai grija de mine? Vino pe drumul meu, Invata-ma fara sa imi spui ce e bine si ce nu. Pot decide singura ce e bine pentru mine.
Am crescut. Altfel decat isi doresc unii, dar asa cum mi-am dorit eu.